About Me
 time for changes.
|
Journal
Călătorie reală[o compounere de nota 10](De P. F. Rebeka) Ora doisprezece fără zece minute. Încui uşa. Încui poarta. Încep să alerg până la colţ, care se află la aproximativ cinci sute de metri de casa mea. Mă opresc. Îmi trag pantalonii care deja pică de pe mine şi continui fuga. La colţ mă opresc. Nu-mi permit să mă vadă lumea alergând ca o nebună pe stradă. Îmi aranjez un pic firele de păr ieşite înafară şi îmi continui drumul spre autobulzul deja prornit. Şoferul mă vede şi nu pleacă încă. Deschid uşa, dau banii şi mă aşez in spate de tot unde nu stă nimeni niciodată. Îmi scot cartea primită de la cea mai bună prietenă şi încep să citesc. Cei din autobuz vorbesc despre obişnuitele probleme, locuri de muncă, terenuri, spaţii pentru case, scumpiri şi politică. Drumul e plin de gropi până la bifurcaţia cu drumul spre Arad, deoarece tirurile si maşinile mari care trec din cinci în cinci minute- ducând şi aducând diferite materiale de construcţii care se află pe marginea drumului, mai exact pe terenul pe care se va construi noul cartier-, strică drumul. Pe marginea drumului nimic interesant. Hale mari, neterminate, munţi de balastru,nisip şi pământ, macarale, tiruri şi muncitori care nu prea îşi văd de lucru. Eu între timp am ajuns la al doilea capitol. Urmează o frază amuzantă şi râd în gura mare. Jumătate de autobuz se întoarce spre mine dar eu nu le dau prea multă atenţie aşa că îşi continuă discuţiile. Ajungând la bifurcaţie, autobuzul încetineşte şi trece pe drumul naţional. Acum pot să citesc mai bine deoarece nu sunt gropi deloc. Nu mă uit pe geam pentru că am văzut de prea multe ori lanurile de porumb încă verzi, panourile de reclame- ruptede vânt, decolorate de soare, spălate de ploaie şi cu afişele dezlipite-, ferma partidului, unde se află două case mari şi lungi vopsite in foarte multe culori, reprezentând numărul de familii care locuiesc acolo. Autobuzul aterizează într-o groapă adâncă iar cartea îmi zboară în faţă sub scaunul şoferului. Fără nici o jenă mă duc până în faţă şi îmi recuperez cartea. În drum spre locul din spate restul călătorilor se uită urât la mine, probabil din cauza răcelii cu care îi tratez întodeauna. Ajungănd la scaunul meu inconfortabil, plin de praf şi cu tapiţeria ruptă, mă aşez, continui să citesc şi observ stâlpii mari pe care se află literele enorme din metal deja ruginite şi decolorate, scriind “Timişoara”. Urmează exact două hypermarketuri, două spitale, şi partu semafoare până ajung în piaţa 700, unde este staţia autobuzului Sânandrei-Timişoara.
|
|
|
|
Add as a Friend
Send Message
Leave Comment
Add to Favorites
Report Abuse
